M-am gandit sa continui povestile mele cu birocratia din tara asta pentru ca in ultimile doua saptamani nu am facut altceva de cat sa astept la cozi interminabile. Acum cam doua saptamani m-am hotarat sa inmatriculez o societate comerciala la registrul comertului, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma informez pe site-ul lor oficial ce documente trebuie sa duc si cam cat ar costa acest lucru. Binentales ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Intr-o dimineata mi-am pregatit toate documentele de care aveam nevoie si m-am prezentat la registrul comertului. Primul lucru care trebuia sa il fac era rezervarea de nume, m-am asezat la coada de la chiseul care se ocupa de acest lucru, dupa aproximativ 20 de minute am ajuns si eu la rand si cum era de asteptat am primit un formular sa il completez dupa care trebuia sa revin la ghiseu. Am completat formularul dupa care m-am asezat din nou la coada unde am mai stat cam 20 de minute, cand am ajuns mi-a spus doamna referent care se ocupa de acest lucru sa revin peste o ora ca sa vad daca numele e disponibil. Am plecat la o plimbare si am revenit dupa o ora si ... bineinteles m-am asezat din nou la coada unde am mai stat inca jumatate de ora si ... surpriza cand am ajuns in fata mi-a spus ca trebuie sa mai astept jumatate de ora, am plecat m-am asezat pe un scaun si imi repetam in gand sa stau calma ca daca vorbesc urat ma mai plimba inca cateva ore. Dupa mai bine de jumatate de ora nu mai aveam rabdare si am inceput sa ma uit fix la ea si ca prin minune a ridicat si ea capul prin sala si si-a amintit ca e o fraiera care asteapta dupa ea, mi-a facut semn sa merg la ea a scos formularul meu a introdus numele pe care il vroiam in calculator si mi-a spus ca e inregula si sa vin peste 2 zile sa ridic acceptul final. Rezervarea de nume de care aveam nevoie a durat un minut si ea m-a plimbat jumatate de zi, binenteles pentru un lucru pe care puteam sa il primesc pe loc, nu am ce face si trebuie sa revin la Mircea Badea, "traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul". Sa nu cumva sa credeti ca se termina aici, nici pe departe inceputul a fost foarte foarte usor pe langa tot ce a urmat. Am revenit dupa 2 zile cam pe la 9 dimineata, spre surpriza mea am primit rezervarea de nume foarte repede fara sa mai fiu nevoita sa mai stau la coada, dupa care mi-am luat un numar de ordine sa depun dosarul pentru inmatricularea sociatatii. Am primit numarul de ordine 358, in momentul in care am ajuns in locul unde trebuia sa astept m-am speriat, erau aproximativ 60 de persoane care asteptau la coada. Intreb sa ma asigur ca la coada aia trebuia sa stau si din pacate pentru mine raspunsul a venit foarte repede si era afirmativ. M-am uitat pe un panou electronic care arata numarul de ordine si era 290. M-am uitat in jur sa vad daca este vreun loc liber sa stau jos dar nu era nici unul, erau doar vreo 10 scaune la atatea persoane si bineinteles erau ocupate doar de persoane mai tinere, cei mai invarsta stateau in picioare cred ca restul persoanelor considerau ca sunt obijnuiti. S-a facut ora 2 si numarlul era acum 315 in conditiile in care eu aveam 358 si erau 10 referenti care preluau dosare si la ora 4 se termina programul de lucru, era clar ca nu am cum sa mai ajung la rand. Am hotarat sa ma duc sa intreb daca numarul de ordine era valabil si a doua zi iar raspunsul a fost negativ si pe un ton foarte superior. Mi-am analizat optiunile si am hotrat sa plec acasa si sa vin a doua zi dimineata mult mai devreme, oricum deja nu mai suportam caldura, inghesuiala si mirosurile de parfum si transpiratie. Zis si facut, a doua zi am venit la ora 7 desi programul incepea de la ora 8 si ... surpriza din nou ... nu eram prima! Dar totusi am fost norocoasa si am ajuns pe la ora 9. Referentul care mi-a preluat dosarul nu prea era in clar cu actul constitutiv al firmei si cu faptul ca nu am acordul vecinilor desi eu aveam acordul asociatiei de locatari dar a spus ca e decizia judecatorului si sa vin a doua zi la ora 10 la judecator si sa incerc sa aduc totusi si acordul vecinilor. Plec bucuroasa acasa cu gandul ca a doua zi am programare si nu mai trebuie sa stau la nici o coada. Acum imi puneam problema cu vecinii, sediul societatii era la un parter de bloc pe colt, in dreapta mea era un spatiu gol, deasupra un apartament gol, in stanga aer si la subsol sobolani. Am hotarat sa i-au acordul vecinului de la etajul 2 si sa incerc sa ii explic judecatorului ca nu am alti vecini. La ora 10 m-am prezentat la registrul comertului si ce sa vezi ... coooada. Am ajuns dupa vreo 2 ore in fata judecatorului si m-am trezit ca ii explic de ce nu am vecini la subsol, eram obosita si nervoasa dupa atatea zile de bataie de joc si cred ca la un momendat am cam exagerat cu tonul vocii, nu intelegeam de ce trebuie sa ii explic un lucru logic unei persoane care se presupune ca este cu mult mai inteligenta ca mine ... ca doar e judecator. Intr-un final mi-a spus ca este in ordine si sa vin peste 5 zile sa scot certificatul de inmatriculare. Dupa 5 zile revin la registrul comertului si nu o sa va vina sa credeti ... nici nu va asteptati ... cooada! M-am asezat frumos la coada, am numarat cam 20 de persoane in fata si am calculat eu putin, cam intr-o ora trebuia sa ajung. A trecut o ora ... au trecut doua ore ... au trecut trei ore, caldura si mirosurile deveneau din ce in ce mai insuportabile, lumea era inebunita stateam toti in picioare, aici nu era nici urma de scaun, se inpingeau in mine intr-un hal ca doar, doar inaintam mai repede. In sfarsit dupa patru ore am ajuns, mi-am luat actele si imi statea pe limba sa le spun cateva cuvinte mai urate dar ... tot eu am zis mai bine lasa. Asta a fost experienta mea in aceste 2 saptamani, nu stiu daca e bine sau nu dar va doresc sa nu fiti nevoiti sa stati vreodata pe acolo!
Asta e parerea mea!
Cristina ROIBU

|
Cristina ROIBU

Fac naveta de la aproximativ 18 kilometri de Focsani si ma straduiesc sa ma adaptez programului infernal necesar. Astfel ca ma trezesc la ora sase dimineata si ma îmbrac în graba pentru a nu pierde microbuzul. Prefer sa astept în statie decit sa întirzii la ore. Ma înghesui sa pot intra…macar sa stau lipita de bara de sprijin din stinga…Abia atunci realizez cit de mare e ghiozdanul meu, ca ar fi trebuit sa ma îmbrac mai subtire, ca ar trebui, de fapt sa devin microscopica pentru a încapea. Ma lupt cu disperare pe tot parcursul drumului sa îmi pastrez pozitia de echilibru, sa încerc sa nu îi mai bag degetul în ochi omului din fata mea sau sa nu o mai calc pe femeia din spatele meu. Ma consolez cu ideea ca nu e vina mea.
Suport cu stoicism miinile care ma apuca cu disperare cind de guler, cind de mina în cazul unor frine bruste, formulez sute de ‘Scuze’ pina cobor, doar cu speranta ca sint iertata. Numai ca, majoritatea persoanelor din jurul meu nu mai stiu sa zimbeasca. Încerc sa port o conversatie, spun o gluma buna si scot de la ei un zimbet chinuit. Atit de chinuit încit se pierde încet printre ridurile care marcheaza trecerea timpului, experienta ori necazurile.
Am luat acest exemplu banal pentru ca stiu, cu siguranta, ca fiecare dintre voi v-ati aflat nu numai odata în situatiile acestea.
Microbuzul este, pe linga un mijloc de transport, si un loc unde se aduna oameni din ce în ce mai diversi si astfel poti studia atit de profund un om, fara sa ajungi la nivelul deranjant, pentru ca exista un lucru în comun între doi navetisti: faptul ca amindoi au nevoie de bani si de aceea calatoresc - pentru a ajunge la servici.
Observ ca lumea din jurul meu e atit de împovarata si cred ca viata lor e atit de grea încit uita ca sint mii de persoane care le împartasesc sentimentele si ca exista situatii mai rele de atit.
Continui cu exemplul microbuzului pentru ca îmi e mult mai la îndemina. Ce face un om care se afla alaturi de mine? Spune asa:’ Of…ce cald e!’ sau ‘Domnule, nu sintem saci de cartofi, ce Dumnezeu!?’ ori ‘Nu vezi domnule pe unde calci?’
Stiti ce ar gindi un copil de la Porumbelul-Pestrit din Vale, loc unde circula un microbuz odata la doua ore, unde e frig de îngheata pietrele si care, pe deasupra, mai are si statia la doi kilometri de casa? ‘Doamne, îti multumesc ca a venit acum si ca nu trebuie sa stau sa îl astept pe urmatorul!’
Acum citeva zile am întilnit un batrin de nouazeci de ani, veteran de razboi. Atita chef de viata, rar întilnesti în toata viata. Mi-a povestit o minuscula particica din viata lui si stiti care a fost primul lucru remarcat? Nu mi-a vorbit despre lucrurile triste, despre problemele pe care le-a întimpinat. Era fericit, multumit si nu cerea de la Dumnezeu decât citiva ani în plus. Apucase sa se distreze, nu era exemplul crestinesc al virtutii dar nici nu exagerase. Un om normal cu sentimente exceptionale.
Ne certam cu parintii, cu prietenii, de parca am avea sute de ani de trait si nu avem nevoie de nimeni. Cine îti vine în ajutor? Mai aud batrine care spun ca au crescut degeaba copii, pentru ca nu vine nimeni sa le dea o cana de apa. Eu spun ca, mai bine s-ar gindi de ce au ajuns în situatia asta. Vad tineri ca mine care îsi distrug vietile spunind ca nu au o eternitate de trait. Corecta afirmatie, însa e folosita în scopuri murdare.
Ne pierdem printre nimicuri. Printre sarbatori care nu sint ale noastre, printre lucruri fara importanta, marite cu puterea autosugestiei. Unde sintem noi?
Suport cu stoicism miinile care ma apuca cu disperare cind de guler, cind de mina în cazul unor frine bruste, formulez sute de ‘Scuze’ pina cobor, doar cu speranta ca sint iertata. Numai ca, majoritatea persoanelor din jurul meu nu mai stiu sa zimbeasca. Încerc sa port o conversatie, spun o gluma buna si scot de la ei un zimbet chinuit. Atit de chinuit încit se pierde încet printre ridurile care marcheaza trecerea timpului, experienta ori necazurile.
Am luat acest exemplu banal pentru ca stiu, cu siguranta, ca fiecare dintre voi v-ati aflat nu numai odata în situatiile acestea.
Microbuzul este, pe linga un mijloc de transport, si un loc unde se aduna oameni din ce în ce mai diversi si astfel poti studia atit de profund un om, fara sa ajungi la nivelul deranjant, pentru ca exista un lucru în comun între doi navetisti: faptul ca amindoi au nevoie de bani si de aceea calatoresc - pentru a ajunge la servici.
Observ ca lumea din jurul meu e atit de împovarata si cred ca viata lor e atit de grea încit uita ca sint mii de persoane care le împartasesc sentimentele si ca exista situatii mai rele de atit.
Continui cu exemplul microbuzului pentru ca îmi e mult mai la îndemina. Ce face un om care se afla alaturi de mine? Spune asa:’ Of…ce cald e!’ sau ‘Domnule, nu sintem saci de cartofi, ce Dumnezeu!?’ ori ‘Nu vezi domnule pe unde calci?’
Stiti ce ar gindi un copil de la Porumbelul-Pestrit din Vale, loc unde circula un microbuz odata la doua ore, unde e frig de îngheata pietrele si care, pe deasupra, mai are si statia la doi kilometri de casa? ‘Doamne, îti multumesc ca a venit acum si ca nu trebuie sa stau sa îl astept pe urmatorul!’
Acum citeva zile am întilnit un batrin de nouazeci de ani, veteran de razboi. Atita chef de viata, rar întilnesti în toata viata. Mi-a povestit o minuscula particica din viata lui si stiti care a fost primul lucru remarcat? Nu mi-a vorbit despre lucrurile triste, despre problemele pe care le-a întimpinat. Era fericit, multumit si nu cerea de la Dumnezeu decât citiva ani în plus. Apucase sa se distreze, nu era exemplul crestinesc al virtutii dar nici nu exagerase. Un om normal cu sentimente exceptionale.
Ne certam cu parintii, cu prietenii, de parca am avea sute de ani de trait si nu avem nevoie de nimeni. Cine îti vine în ajutor? Mai aud batrine care spun ca au crescut degeaba copii, pentru ca nu vine nimeni sa le dea o cana de apa. Eu spun ca, mai bine s-ar gindi de ce au ajuns în situatia asta. Vad tineri ca mine care îsi distrug vietile spunind ca nu au o eternitate de trait. Corecta afirmatie, însa e folosita în scopuri murdare.
Ne pierdem printre nimicuri. Printre sarbatori care nu sint ale noastre, printre lucruri fara importanta, marite cu puterea autosugestiei. Unde sintem noi?
Cristina ROIBU
Eleva Colegiul National “Unirea” Focsani
Eleva Colegiul National “Unirea” Focsani
|
Abonați-vă la:
Postări (Atom)